In ultimul timp, ne lovim de numeroase denumiri, concepte sau expresii pe care fie le auzim pentru prima data, fie le utilizam, dar nu stim exact ce inseamna. Sunand poate prea pompos, nici nu le luam in seama si ne vedem de activitatile de zi cu zi, desi ar putea avea un impact semnificativ asupra calitatii vietii pe care o avem.

Unul dintre acestea ar fi „sindromul impostorului”, care se refera la o particularitate se pare, a temperamentului multor indivizi. Particularitate care se reflecta atat in viata personala, cat si in viata profesionala. Sindromul poate afecta pe oricine, indiferent de locul de munca sau de statutul social, dar de cele mai multe ori, indivizii cu performante ridicate il experimenteaza cel mai adesea. Psihologii au descris sindromul pentru prima dată în 1978. Conform ultimelor studii, s-a estimat faptul ca aproape 70% dintre indivizi sufera de acest sindrom, fie pe perioada determinata, fie pe parcursul intregii vieti. Acum, sa intram in cateva detalii.

Mai exact, sindromul impostorului se refera la faptul ca multe persoane, de cele mai multe ori, persoane competente si foarte bune in ceea ce fac, considera ca sunt incompetente, ca succesul dobandit nu este autentic si real, chiar daca rezultatele lor transmit mesajul contrar. Au impresia ca sunt persoane false si prefacute si ca de fapt, cei care ii considera inteligenti, competenti sau capabili, sunt de fapt pacaliti chiar de ei, traind astfel intr-un stres si anxietate continua.

Acest sindrom a fost pentru prima data identificat de Dr. Pauline Clance (psiholog certificat din Atlanta, practician de peste 30 de ani), acesta fiind fenomenul studiat si abordat cel mai mult in lucrul cu clientii. Filozofia sa este ca fiecare persoana care doreste ajutor, este unica si trebuie deci, abordata diferit, personalizand tipul de tratament adaptat. Majoritatea persoanelor care se confrunta cu acest sindrom, nu realizeaza faptul ca despre asta ar fi vorba, ci considera realmente faptul ca succesul lor este datorat unor intamplari care nu au explicatie, norocului sau unor foarte mari eforturi, nicidecum propriilor capacitati sau competente.

In cateva linii, este un mix de nocivitate, putand lua diferite forme, in functie de mediul, personalitatea si circumstantele persoanei respective. Sentimentul comun este acela ca persoana care sufera de sindromul impostorului, asteapta sa fie desconspirat, asteapta ca cei din jur sa se prinda de faptul ca de fapt nu este deloc acel individ competent care au impresia ca este.

Plecand de la aceasta idee, dr. Valerie Young (un alt expert in acest subiect, cunoscut la nivel international, autor al cartii premiate „The Secret Thoughts of Successful Women: Why Capable People Suffer from the Impostor Syndrome and How to Thrive In Spite of It”), a descoperit mai multe tipuri de, hai sa le spunem competente sau reguli interne, pe care oamenii care sufera de acest sindrom, de aceasta totala lipsa de incredere, incearca sa le urmeze.

In urmatoarele randuri, le vom insira si vom incerca o descriere cat mai succinta, in cateva cuvinte definitorii:

  • Perfectionistul – perfectionismul si sindromul impostor de cele mai multe ori sunt strans legate una de alta; perfectionistul isi stabileste obiective extrem de ridicate si, cand nu reuseste sa le indeplineasca, experimenteaza senzatia de dezamagire. Pentru perfectionist, succesul este foarte rar multumitor, intrucat considera mereu ca rezultatele ar fi putut fi mai bune. Insa evident, nu este un sentiment nici productiv, nici sanatos.
  • Superfemeia/superbarbatul – de foarte multe ori, „impostorul” are senzatia ca este mult mai jos decat colegii lui, incercand sa munceasca din ce in ce mai mult, depasindu-si in numeroase situatii, limitele. Insa este de precizat faptul ca sentimentul este doar o acoperire falsa pentru neincrederea si nesiguranta lui, iar supraincarcarea muncii poate afecta atat propria sanatate mintala, cat si relatiile cu ceilalti. Printre noi, la nivel profesional, superfemeia/superbarbatul este acel coleg pe care il numim „workaholic”, dar despre care trebuie sa stim faptul ca de fapt, este dependent de validarea care vine de la activitatea propriu-zisa de a munci si nu de la munca in sine.
  • Geniul natural – persoana cu acest tip de particularitate temperamentala, considera ca de fapt, ar trebui sa fie un geniu natural, intreprinzand lucruri cu viteza si usurinta, fara sa depuna prea mult efort. Si mai simplu, daca ii ia mult timp sa stapaneasca, sa invete sau sa dobandeasca vreo abilitate, se simte rusinat.
  • Solistul – face parte din acea categorie careia ii este jena sa ceara ajutorul, considerand ca ceea ce face trebuie sa fie realizat pe picioarele proprii, fara niciun fel de asistenta, fara niciun fel de sprijin si cu certitudine, fara sa puna vreo intrebare.
  • Expertul – isi masoara competenta pe baza a „ce” si „cat” stie sau poate face, considerand ca niciodata nu va stii suficient si temandu-se sa fie expus ca neexperimentat. Este adevarat faptul ca intotdeauna mai poate fi ceva de invatat, insa tendinta de a cauta la nesfarsit si mai mult informatii, poate reprezenta de fapt o forma de amanare.

Multe persoane traiesc momente de indoiala, ceea ce este absolut firesc, insa conform dr. Valerie Young, este esential ca aceasta indoiala sa nu controleze actiunile: „Scopul nu este sa nu te simti niciodata ca un impostor. Scopul este sa detii instrumentele, cunostintele si informatiile pentru a putea gestiona aceasta (sa-i spunem) tulburare. Si cu siguranta pot exista momente de impostor, dar nu o viata de impostor.”

https://www.paulineroseclance.com/
https://time.com/
https://www.psycom.net/imposter-syndrome
https://www.themuse.com/
https://www.medicalnewstoday.com/
https://www.ksat.com/
https://impostorsyndrome.com/valerie-young/